Primul film: Dogville

Mna, in categoria asta (Filme) n-o sa scriu neaparat despre filme noi. Oricum 99% din filmele noi is niste shit-uri. De aceea prefer de multe ori sa ma uit la filme din 2011 in 2013… In 2-3 ani lumea are timp sa isi spuna parerile si, macar in mare, pot sa-mi fac o idee daca merita sa pierd 90-450 de minute din viata uitandu-ma la minunata creatie. (Nota: incerc sa ma feresc de parerile altora – am avut mari dezamagiri cu oameni care pareau inteligenti -, dar un imdb, un search pe goagal nu strica).

Revenind. Un film care m-a socat – atat ca story (nu poti ramane indiferent la atata sadism), dar mai ales ca densitate si calitate a scenariului – a fost Dogville. M-a socat in mod pozitiv (daca exista o asemenea expresie). Cum, frate, sa suporti atatea doar din cauza relatiei proaste dintre tine, ca fiica, si taica-tu? Asta spune multe si despre fete/femei si capacitatea lor de rezistenta la stres, durere, mizerii (ajungand pana la o zona apropiata de prostie uneori). Lars von Trier, regizorul si scenaristul, sigur a vrut sa puncteze si acest aspect.

Asadar, Dogville nu e un film pe care sa (vrei sa-l) vezi cu familia sau cu iubita (mai degraba cu iubitul 🙂 ). E pentru cei cu mental mai puternic. Din el am invatat/reconfirmat e ca mai bine sa stai mereu cu garda sus… pentru ca prietenii te vaneaza la tot pasul. Ca de multe ori oamenii binevoitori is de tot kktul, iar ultimii gainari s-ar putea sa fie mai OAMENI decat primii. Ca teatrul ramane mai bun decat filmul. Ca poate iesi un film extraordinar de puternic fara aproape niciun decor/efect special etc.

Dogville: un film foarte dur, dar foarte bun. O drama, o lectie pe care si de la care avem ce invata cu totii.

P.S. Continuarea filmului este Manderlay, desi filmul poate fi urmarit si de sine statator. Din pacate, in al doilea film Nicole Kidman nu a mai jucat, iar acest lucru se vede (Manderlay pierde mult din cauza actritei principale).