De ce e atat de greu sa mentii o prietenie?

Terminasem liceul. Cat sa fi avut? 18-19 ani. Ideile pe care le aveam in cap nu le tineam secrete… cei care doreau, puteau afla cu usurinta ce cred. Aceasta atitudine m-a costat. M-a costat atat de mult ca la un moment dat m-am uitat in jur si nu am mai vazut niciun prieten. Pe moment m-a afectat. Dupa ceva vreme mi-a dat seama ca daca nu mai erau langa mine inseamna ca nu fusesera niciodata prieteni cu adevarat (cu sensul de oameni pe care te poti baza inclusiv la greu).

Dupa momentul de mai sus mi-am facut un prieten. Sa fi fost cred ca acum 12 ani. Cu timpul am creat o relatie foarte frumoasa. Dupa vreo 4-5 ani, el a trebuit sa plece in afara tarii si timp de vreo 4 ani nu ne-am vazut si aproape ca nici nu am vorbit (Facebook-ul nu era atat de dezvoltat, de sunat era mai scump etc.). Partea faina este ca atunci cand ne-am revazut (s-a intors el in tara vreo luna) mi-am/ne-am dat seama ca nu s-a schimbat nimic intre noi si ca ne putem spune orice, la fel ca inainte. Si mi-am dat seama ce inseamna de fapt prietenia.

Nu inteleg de ce nu sunt mai multi oameni de acest gen… Oameni care, desi nu comunici cu ei ani de zile si nici nu ii mai vezi (deloc), raman la fel. Scriu asta pentru ca in ultima vreme dau din ce in ce mai des peste prosti… sau oameni rai. Deci, in niciun caz, cum ar trebui sa fie prietenii (multi considera ca un prieten este rau daca spune adevarul, dar cred ca este rau doar daca iti spune ceva cu scopul de a-ti face rau).

P.S. Uite de aia incep sa-mi placa din ce in ce mai mult animalele.

tiger_and_boy_friendship_

 

Sursa fotografiei: google.com

Despre vestile care-ti dau viata peste cap intr-o secunda

Un amic spunea ca primeste deseori reprosuri din partea parintilor. Ca nu munceste, ca nu e serios etc. Specifice diferentei de generatii (sa zicem). Si imi zice amicul asta al meu: “Da, dar daca ei ar trai viata mea, ar muri a treia zi”. Atunci mi-am dat seama ca tipul are dreptate. Nu spun ca nu era stresant acum 30-40 de ani, dar preturile nu erau atat de fluctuante (sa nu spun ca erau stabile), bancile nu dadeau faliment, puteai sa iti faci un plan/rata pe 10-20 de ani fara probleme, cam toti avea masa si casa etc. Acum ai emailuri, telefoane, sms-uri, rate de tip “ghilotina”, ENEL/E.ON, Facebook, zeci sau sute de posturi TV, siteuri, totul e mult mai rapid, totul e gadget, e viteza, e “acum!”, e “pe loc”, “vreau asta sa fie gata ieri”. Stres, viteza, nebunie.

In fiecare an (in medie) aflu ca o persoana apropiata mie are sau a murit de cancer sau de o chestie nemiloasa. Prima data a fost cu taica’miu, care a murit la spital. A venit de la munca si i s-a facut rau. Am fost la spital si… pe la 3 noaptea m-am intors acasa doar cu o geaca. Apoi a venit “la rand” un director foarte ok, pe care il stiam destul de bine. Un om care s-a opus unor proiecte care ar fi facut rau orasului in care traia si de a carui ultima semnatura depindeau respectivele proiecte. Din pacate, “investitorii” au vazut ca omul nu renunta la principii asa ca au mers mai departe, la Bucuresti, si au mituit ministrul (seful acestuia). Stiam ca e bolnav, dar ma obisnuisem ca va duce boala pe picioare… Apoi a venit o ruda foarte apropiata. A cazut din picioare, secerat. 37 de ani, 2 copii, om cu o viata activa. Cancer la creier… Saptamana trecuta cel mai bun prieten. Un tip foarte destept, 26 de ani. Tumora. Dupa astfel de vesti, stai si te intrebi daca nu cumva Dumnezeu ii ia la El mai rapid pe cei mai buni dintre noi.
(Punand cap la cap toate astea, nu m-ar mai mira daca peste o luna as afla si despre mine ca am cine stie ce).

O fi Cernobalul sau o fi stresul, nu stiu, dar parca e din ce in ce mai greu sa rezisti in “jungla” asta… Pana mea…

P.S. Departe de mine ideea de a fi impotriva noilor tehnologii, dar evolutia tehnologiei nu inseamna numai/neaparat bine pentru om.

 

“La multi ani!” pe Facebook

In urma cu vreo doi ani am facut un test. Vazand multimea de urari intre prietenii de retea, am decis sa imi sterg ziua de nastere. De altfel, nici acum nimeni nu poate vedea cand m-am nascut.  Momentul ales de mine era cam cu vreo doua saptamani inainte de… minune. Buuuun. Vine momentul mare si… stupoare. In afara de familie si alte 5-6 persoane nimeni nu m-a sunat, dat mesaj sau vreo forma de bagare in seama. (Si atunci) mi-am dat seama ca toate chestiile astea de fapt sunt foarte false, facute din obligatie. Chiar daca ar fi omul in Australia (la cat de mult a avansat si la cat de ieftina e tehnologia in ziua de azi), tot poti sa trimiti macar un sms. Daca iti pasa cu adevarat de acea persoana. Dar daca nu iti pasa, poate fi in acelasi birou cu tine ca tot mai comod e sa ii scrii un “LMA” (nici macar “La multi ani”) sec si… gata, ti-ai facut datoria (vorba vine).

Mai vad la amici cate un carnat de “La multi ani”, “La multi ani”, “La multi ani”, “La multi ani”, “La multi ani”… Iar sarbatoritul raspunde cu un like sau cu un “multumesc” scurt. Unora cred ca le place. Cei care vor sa se simta in centrul atentiei (cred ca) au parte de o zi foarte frumoasa. “Uite cati m-au bagat in seama, uite cati m-au apreciat”… ca, na, oricat de nenorocit ar fi in viata de zi cu zi, de ziua lui nu poti sa-l injuri… Trebuie sa ii scrii ceva de bine, nu? Dar, in fapt, conteaza atat de mult? Daca nu stia de pe Facebook ca astazi e ziua ta ar mai fi facut acel gest? Cel mai probabil ca nu. De asta nu fac astfel de urari. Sau nu asa.

Asa ca intreb: care-i faza cu uratul de “La multi ani!” pe Facebook?

 

 

 

Despre ce inseamna majoritatea la alegeri

Vad tot timpul in Statele Unite, dar si in Romania, situatia asta: presedintele tarii e ales de putin peste 50% dintre alegatori. 50,5%, 51,7% sau, mai rar, aproape 55%. Oricum ar fi, diferenta intre cei doi “finalisti” nu e mare. In situatia asta stau si ma intreb ce inseamna castigator. E vorba de cateva sute de mii sau chiar zeci de mii de voturi (la nivelul unei tari!). Practic, sunt votantii care stabilesc soarta/viitorul unei tari. Mi se pare mie sau diferenta care face majoritatea e de fapt o minoritate chiar infima? Poti spune cu adevarat ca tu esti mai bun daca diferenta dintre tine si numarul 2 e de fapt de 20.000 de voturi? Esti cu adevarat mai bun decat celalalt? Nu cumva sunt doua Romanii, doua Americi, despartite de o fasie extrem de ingusta? O carioca, un marker care traseaza un hat mai gros in dreptul unuia dintre cei doi… Nu cumva acest aspect este unul din marile minusuri al democratiei?

Tu, presedintele ales, vei conduce practic doua tari. Tara care te-a votat pe tine si tara care nu te vrea ca presedinte. Cele doua sunt sensibil egale. Asadar, tu ca presedinte, ca partid, ca organism castigator (pentru a nu vorbi doar despre alegerile prezidentiale), nu ar trebui sa tii cont ca o jumatate de tara te vrea si cealalta nu? Poti tu ca entitate sa te rupi, sa te imparti in doua si sa intelegi ambele tabere si sa conduci pe masura acel organism/entitate cu 2 capete? Ce ar trebui sa faca cealalta jumatate, cea care nu a reusit sa-si impuna preferatul? Este clar ca acei oameni nu vor fi reprezentati cum ar fi dorit de noul presedinte… pentru ca nu impartasesc aceleasi valori, aceeasi credinta. Nu inseamna intotdeauna ca e rau, dar nu e ceea ce au dorit acei oameni, nu e “demos” si “kratos” (puterea/vointa poporului)… ca si cand cei infranti nu ar face parte din popor.

Ce inseamna de fapt “majoritate” cand vorbim despre astfel de alegeri? Este 50%+1 cu adevarat castigator (regula de baza in alegerile democratice)? Poate conta atat de mult vointa a 2 oameni? E oare de ajuns 50%+1 in dauna lui 50%-1?