Despre cat de minunat este sa existi si sa constientizezi asta

O nouă postare gazduita. Speram sa va placa.

Nu e minunat doar sa existi. Minunat e sa traiesti autentic. Nici macar nu imi apartine afirmatia, dar imi place ce transmite si imi doresc atat de mult sa o validez in fiecare clipa a vietii mele, incat, de cele mai multe ori, sfarsesc frustrata de mine insami.

E o noua zi si… da, eu sunt in ea. Enervata ca iar nu am auzit alarma, imi fac o noua vanataie de coltul patului si apoi bodoganesc deasupra ibricului, nervoasa ca apa are nevoie de minute pentru a fierbe. Sunt minutele mele! Alea in care eu deja trebuia sa imi savurez cafeaua. Important e ca exist. Ca in fiecare dimineata… Vanataia prinde culoare si parca incep sa o simt in picior, iar aburii cafelei sunt mai eficienti decat alarma. Ma trezesc. Coada alba si stufoasa de la fereastra ma face sa zambesc, iar ochii sai, fixati asupra mea, trezesc pana si iubirea din mine. Asta inseamna mai mult decat sa exist, nu?

E tarziu! Sa fie! La serviciu nu canta pasarile cum canta la mine in nuc. Acolo si pasarile sunt plictisite, ursuze. Ca si colegii mei. Ca si mine acolo. Am incercat sa fiu eu si la serviciu, dar le par ciudata si iresponsabila. Nu sunt normala daca rad, vorbesc si ma agit. Nu sunt responsabila daca nu stau cu privirea in ecranul calculatorului. Asa… in gol, fara sa fac ceva. Dar sa stau! De regula, doar condica atesta prezenta noastra la serviciu. Eu sunt fata isteata si, daca am tonus, imi termin lucrarile in mai putin de jumatate din timpul alocat. Si sunt si rebela. Functionez bine daca functionez asa cum simt, nu dupa reguli sau program. Da, mi se intampla des sa nu am chef de munca undeva în intervalul de la 8 la 16, dar stiu ca o sa am mai tarziu. Sau maine. Si cu regulile ce fac? Sa exist? Sunt atat de multe si de stupide, incat ma napadeste rutina si ma sufoca. Si gata! Dupa primele ore de serviciu, nu mai simt nimic. Rutina a mai ucis un om… Ba simt! Simt vina ca nu sunt suficient de buna, ca nu respect reguli si simt teama ca cineva o sa observe. Ma consolez cu faptul ca lucrarea mea va fi una buna. Asa si? Am un teanc din astea! Nu se uita nimeni la ele. Ei stiu ca sunt buna si, apoi, important e sa iasa la numar. Uneori ma pacalesc ca am satisfactia lucrului bine facut. Daaa! Imi place tare sa ma amagesc! Cum sa poti fi satisfacut de ceva ce nu iti place sa faci?! Dar exist. Se vede pe 10, la salariu. Oricum il iau. Aproape indiferent de cat si cum muncesc. Ma uit in jurul meu si vad asta. Trebuie sa il iau. Ma asteapta banca.

Ei, bine, ma asteapta si aceeasi codita alba, stufoasa si plina de bucurie ca am ajuns acasa cu mancare. Ceva bun, ce ne permitem doar in ziua de salariu. E batranul meu catel si il iubesc maxim! E cert ca bucuria si iubirea inseamna mai mult decat sa exist. Inseamna sa traiesc. E cert pentru ca o simt.

Uneori sar intr-un picior sau dansez. Alteori iubesc. Iubesc tot si cu totul. Sunt pasionala, atat de pasionala, incat simt clipa prezenta ca si cum ar fi o pecete în Univers. Eterna. Exact! Asta inseamna viata autentica! Sa traiesc aici si acum, cu toata fiinta mea, asa cum simt. Si simt frumos. Asta nu poate face rau nimanui. E minunat, da! Insa… merit eu cu adevarat sa fie minunat? Nu am facut nimic notabil in existenta mea sa merit. Nici macar nu am avut chef sa muncesc azi. Si nici sa privesc tamp ecranul ala. Doar am semnat condica. Deci, exist!

Despre statul si ganditul pe Facebook

Ca orice om “care exista” am Facebook :). Si, din cand in cand, mai verific daca mi-a scris careva sau ce a mai scris lumea. In urma “pelerinajului” pe Facebook nu am putut sa nu observ ca majoritatea celor care au cont pe Facebook posteaza citate “pline de invataminte”. Citesc ce spuneau Bob Dylan, Marilyn Monroe, Tony Poptamas, Andreea Esca si multi alti. Unele sunt pline de greseli gramaticale grosolane si ma rusinez chiar ca am avut intentia de a citi asa ceva. Altele sunt atat de banale ca nu pot fi numite “cuvinte de duh”; din categoria “iarna nu-i ca vara”.

jackie-chan-meme

Cei are dau like si distribuie asemenea citate se regasesc in ceea ce transmit ele, insa ma intreb daca nu ar fi mai bine pentru ei (dar si pentru restul) sa scrie cu mana lor ceea ce simt, propriile ganduri. Sa exprimam ce simtim, ce gandim, intr-un mod cat de cat articulat. Poate astfel ne-am si intelege mai bine intre noi si, inclusiv, pe noi insine. Distribuim cartoane cu diverse citate de parca nu mai stim sa gandim cu propriile capete. Sau chiar nu mai stim?

Despre Caravaggio (partea a II-a)

Si ca si cum nu ar fi fost indeajuns sa scandalizeze opinia publica si sa intruchipeze paria precum personaje biblice, Caravaggio devenise cunoscut pentru scandalurile publice si problemele pe care le cauza. Bataile nocturne si betiile le savarsea alaturi de un grup de artisti, fii de cardinali sau de comercianti bogati, printre care si arhitectul Onorio Longhi sau Baglione, inamicul si totodata biograful lui Caravaggio. Nu de putine ori picturile din perioada aceasta au fost respinse datorita realismului excesiv, care era departe de a fi pe placul prelatilor. Exemplul cel mai cunoscut ar fi prima versiune a picturii “Sfantul Matei si Ingerul”, care il infatisa pe apostol drept un pescar needucat, cu trasaturi grosolane, cu maini groase de muncitor si intr-o postura grotesca.

Sfantul Matei si Ingerul

Caravaggio – Sfantul Matei si Ingerul, 1602, distrus in Al Doilea Razboi Mondial de aliati

Amor Vincit Omnia

Caravaggio – Amor Vincit Omnia, 1601-1602, Gemaldegalerie, Berlin

In noaptea de 28 mai 1606, Caravaggio isi aduna putinele lucruri pe care le avea si, impreuna cu discipolul sau (Cecco, modelul pentru Cupidonul din “Amor Vincit Omnia”), fuge din Roma pentru a nu fi acuzat. Intr-unul din episoadele sale violente l-a ucis pe Ranucio Tomassoni, un cunoscut proxenet. Cauza exacta a neintelegerii nu se cunoaste insa Caravaggio i-a spintecat artera femurala, cel mai probabil tintind spre organele genitale. In ziua urmatoare a devenit persona non grata si s-a pus pret pe capul sau. Dupa o sedere in Napoli, unde picteaza pentru a se intretine, fuge spre Malta unde, datorita talentului sau este investit cu titlul de Cavaler al Ordinului de Malta. Desi opera lui este extrem de apreciata de aristocratia locala (tabloul “Decapitarea Sfantului Ioan” realizat atunci este singurul tablou semnat de Caravaggio), personalitatea lui il arunca din nou in bucluc.

Decapitarea Sfantului Ioan Botezatorul
Caravaggio – Decapitarea Sfantului Ioan Botezatorul, 1608, Concatedrala Sfantului Ioan, Malta

La doar doua saptamani dupa ce primeste titlul de cavaler, Caravaggio este inchis si isi asteapta moartea. Motivul? Il atacase pe un cunoscut si important nobil, Fra Giovanni Rodomont. Reuseste sa evadeze insa, si ajunge in Sicilia, unde reincepe sa picteze si sa impresioneze cu talentul sau. O descriere a acestei etape facuta de preotul Francesco Susinno suprinde starea psihica a artistului care “este extrem de afectat si sensibil la orice, indiferent la propria-i soarta (…). De multe ori doarme complet imbracat, cu pumnalul in mana, arma de care nu se desparte niciodata, nici macar atunci cand se imbraca normal. Din cauza asta aduce mai mult cu un mercenar decat cu un pictor” (traducere proprie).
In 1609, indrazneste sa plece spre Nord, desi inca e cautat in Roma. In Napoli, in fata unui bordel (la Osteria del Cerriglio) este atacat si desfigurat a la sfregiato, tehnica utilizata de obicei de proxeneti sau de asasini in solda. Dupa o lunga convalescenta, suferind, picteaza ultimele sale tablouri: “Negarea Sf. Petru” si “Martiriul Sfintei Ursula”, tablouri in care eludeaza detaliile anatomice (buze, degete etc.). Un atac ce necesitase aproape un an de convalescenta la pat ii lasase, cu siguranta, urme adanci in sistemul nervos. Tot atunci realizeaza si ultimul sau autoportret, sub forma unui personaj din tabloul “Sfintei Ursula”, unde apare un chip fantomatic, cu gura intredeschisa, livid si cu ochii bagati in orbite: o fidela caracterizare vizuala a propriului artist.

Martiriul Sfintei Ursula

Caravaggio – Martiriul Sfintei Ursula, 1610, Galeria Palazzo Zevallos, Napoli, detaliu

La inceputul verii lui 1610, odata cu schimbarea unor cardinali, Caravaggio obtine iertarea mult dorita si i se da voie sa plece spre Roma. Din acest moment nu se stie exact ce s-a intamplat cu el, cert este ca a avut loc o alta (!) altercatie cu niste vamesi, care i-au confiscat barca, l-au batut si l-au intemnitat. Cu siguranta a fost vorba de o insulta sau ceva minor fiindca a doua zi, dupa ce a platit o amenda, a fost lasat sa plece. De aici, fara barca si ranit din nou, Caravaggio a pornit pe jos spre Porto Ercole. Nu a mai ajuns niciodata, drumul si canicula au reusit sa-l rapuna undeva in intervalul 18-21 iulie 1610. Avea 38 de ani.
Cine e Caravaggio? Retrospectiv, de la pustiul care si-a vazut familia atinsa de ciuma, la scandalagiul din crasmele Romei, de la prostituate si proxeneti periculosi la Ordinul Cavaleresc, homosexualitate si manastirile din Sicilia, toata existenta lui a fost atinsa de drama. Putea sa mai traiasca daca ar fi fost mai temperat? Evident, dar atunci nu am mai fi vorbit de Caravaggio, ci de un altul. El trebuia sa moara “asa de rau cum a trait”, cum zice Baglione. Pana si esecul de a se intoarce in Roma face parte din opera lui, fiindca “se stie ca marile genii nu gresesc niciodata pe jumatate si ca au privilegiul enormitatii in toate sensurile” (Baudelaire).

Despre Caravaggio

O noua postare gazduita (are 2 parti). Continuam textele despre arta.  

Cine e Caravaggio? Asociem aproape involuntar numele sau cu scenele dramatice, pseudocinematografice, ne vin in minte golurile de spatiu, luminile aureolice, sfintii desculti, poezia si maturitatea inconografica baroca. “Dramatism”, ne spun manualele de istoria artei si brosurile din muzeu. Si daca in vacanta vizitam vreun muzeu in care este expusa vreo opera de-a sa, asociem ce vedem cu bagajul minim pe care ni l-au oferit brosurile si admiram zambind. Ce s-a intamplat? Ce naiba a fost asa dramatic in experienta noastra? Da, te poti lauda ca ai vazut Caravaggio, ca uite, nu ti-ai petrecut sejurul in camera de hotel, ca esti o persoana cu interes in arta. Dar, repet, ce a fost asa dramatic in experienta ta? Culorile? Clar-obscurul? Valurile, carnea personajelor, carnalitatea elementelor din tablou? Sa ne gandim la operele celebre, la “Sarutul lui Iuda” de exemplu. Brutalitatea scenei, rapiditatea unui sarut abia mimat, urletul din stanga lui Crist, frica si contrastul personajelor cu noaptea, negrul solid, oceanul de… nimic din fond. Dar unde sunt toate astea in muzeu? Gardianul motaie si doi asiatici fac poze. Esti cu pliantul in mana, neonul bazaie…

Sarutul lui Iuda

Caravaggio – Sarutul lui Iuda, 1602. Pinacoteca di Brera, Milano. Detaliu

Nu e … dramatism un cuvant prea puternic pentru experienta noastra? Pentru a descrie placerea noastra estetica atat de mica si absolut repetitiva? Stim ceva din dramatismul adevarat, din viata pictorului, in carne si oase cand plin de sange, asudat si cu ochii umflati de plans, batea cu pumnul inca insangerat la poarta castelului Colonna pentru a cauta adapost fiindca ucisese un om? Ne imaginam minutele reale, palpabile, momentele din 1610, cand Caravaggio, cu fata mutilata de un cutit, desfigurat, cu fracturi multiple, incerca sa-si mentina pensonul drept, fara sa tremure, pentru a-i da viata Sfantului Petru negandu-si Invatatorul in noaptea Golgotei? Da, intensa si absurda sarcina a unui om terminat, muribund, incercand sa portretizeze un sfant nemuritor cazut in pacatul minciunii, degradat.
Dupa biografia lui Mancini, Michelangelo Merisi da Caravaggio s-a nascut in 1602, langa Milano, intr-o familie de “cetateni onorabili”. Bunicul sau matern, Giaccomo Aratori, era o persoana bogata si cu o oarecare influenta, iar familia tatalui, Merisi, apartinea unei prospere clase de comercianti burghezi. Milano apartinea atunci coroanei spaniole si era tipicul oras zgomotos, laberintic, bogat in crasme, magazine si pelerini. Contrast! Bogatie materiala, specula, artisti boemi si viata publica modelata dupa perceptele lui Carlos Borromeo, un ascet ale carui intentii si particularitati s-ar putea compara cu cele ale lui Savonarola in Florenta. Vorbim de anii cand nudidatea personajelor de pe Capela Sixtina a fost cenzurata, trupurile fiind “imbracate”. De anii curioasei pedepse a lui Paolo Veronese care a trebuit, sub cenzura si amenintarea Inchizitiei, sa-si schimbe numele operei sale “Sfanta Cina”. Era o perioada cu adevarat meschina pentru marea majoritate a populatiei din Europa, o perioada rea. Si (spoiler alert!) ca sa folosesc liniile unui alt biograf (Baglione), Caravaggio a murit “la fel de rau cum a trait”, la 38 de ani.
Pe parcursul evolutiei sale, aspectul cel mai important de retinut e… privirea, ceea ce se vede. Gramatica vizuala a lui Caravaggio e profund inradacinata in simtul vazului ca sursa de cunoastere. Teatralitatea personajelor si fondul negru are nevoie de reconstruirea mentala a spectatorului care, in acest fel, devine complicele sau. Ceea ce nu e pictat este involuntar evocat si pus in evidenta de prim-plan. Insa vazul era important pentru Caravaggio nu numai la modul artistic, ci si personal. Era o persoana cu adevarat agresiva si dificila. In biografia lui Graham-Dixon e foarte fain scris: “cand cineva ii intorcea privirea lui Caravaggio, era intr-un mare pericol”.
Totodata, s-ar putea vorbi de o determinare istorica in evolutia sa. Cand Caravaggio avea doar 5 ani, toata familia a fost nevoita sa paraseasca metropola si sa se mute in oraselul care-i va da nume, din cauza unei epidemii de ciuma bubonica. Aici, dupa ceva vreme a intrat in atelierul lui Simone Peterzano, fost discipol al lui Tiziano. La Roma ajunge in 1592, via Venetia, si, cel mai probabil, a intrat prin Porta del Popolo, precum toti imigrantii care se invalmaseau sa-si schimbe viata in “orasul etern”. Timpul era favorabil: Papa Clemente al VIII-lea (cel care il va condamna si arde pe rug pe Giordano Bruno in 1600) avea nevoie de artisti si artezani pentru a-si legitima cultural puterea.
In primii 3 ani in Roma, Caravaggio si-a schimbat locuinta de cel putin 10 ori, dar de fiecare data in perimetrul “cartierului boem” (intre Piazza del Popolo si Piazza di Spagna). A fost o perioada salbatica: conflicte cu prostituate si proxeneti, denunturi la politie, betii si cercuri dubioase de tineri nobil decadenti. Din acei ani nu a ramas practic nicio urma artistica, iar primele lucrari sunt din etapa posterioara, dupa ce a inceput sa lucreze in atelierul lui Giuseppe Cesari, un pictor specializat in natura moarta. Chiar si atunci vorbim de lucrari enigmatice, tacute, care lasa sa se intrevada nefericirile, cum este de exemplu “Bacchus bolnav” – de fapt autoportetul lui Caravaggio internat in spital din cauza malariei sau al unui accident de calarie (desi nu avea calul sau propriu).

bacchus bolnav

Caravaggio – Bacchus bolnav, 1593-1594, Galeria Borghese, Roma

Asa cum era tipic pentru firea schimbatoare a artistului, in perioada imediat urmatoare il gasim in alt atelier, sub indrumarea lui Constantino Spata, apoi in slujba cardinalului Francesco María Bourbon del Monte, asistentul lui Ferdinando de Medici si o persoana ce a avut un rol foarte important in publicarea studiilor lui Galileo. Din perioada asta fac parte o serie de cunoscute alegorii pictorice ale antichitatii, dar si tablouri religioase. Caracteristic pentru Caravaggio era sa foloseasca modele din viata reala, persoane obisnuite din cercul sau de apropiati sau vagabonzi de pe strazile Romei pentru a da viata personajelor sale. Un exemplu ar fi cel al prostituatei Donna Fillide, figura extrem de cunoscuta pe strazile Romei, care apare in “Magdalena Penitenta”, dar si interpretand-o pe Maica Domnului in “Odihna pe drumul spre Egipt”.

Magdalena penitenta

Caravaggio – Magdalena penitenta, 1595, Galeria Doria Pamphili, Roma

Odihna pe drumul spre Egipt

Caravaggio – Odihna pe drumul spre Egipt, 1597, Galeria Doria Pamphili, Roma

 

(va urma)

Sfintii

O noua poezie gazduita, Sfintii. Ca tot e perioada…

 

Singuri,

pe o poteca pacatoasa, la periferia orasului,

cativa pescari refuzau,

nu voiau,

pur si simplu se impotriveau…

au decis sa nu,

sa se puna de-a curmezisul

si sa respinga, sa nu doreasca,

a renunta.

 

Voiau tot.