Despre Caravaggio

O noua postare gazduita (are 2 parti). Continuam textele despre arta.  

Cine e Caravaggio? Asociem aproape involuntar numele sau cu scenele dramatice, pseudocinematografice, ne vin in minte golurile de spatiu, luminile aureolice, sfintii desculti, poezia si maturitatea inconografica baroca. “Dramatism”, ne spun manualele de istoria artei si brosurile din muzeu. Si daca in vacanta vizitam vreun muzeu in care este expusa vreo opera de-a sa, asociem ce vedem cu bagajul minim pe care ni l-au oferit brosurile si admiram zambind. Ce s-a intamplat? Ce naiba a fost asa dramatic in experienta noastra? Da, te poti lauda ca ai vazut Caravaggio, ca uite, nu ti-ai petrecut sejurul in camera de hotel, ca esti o persoana cu interes in arta. Dar, repet, ce a fost asa dramatic in experienta ta? Culorile? Clar-obscurul? Valurile, carnea personajelor, carnalitatea elementelor din tablou? Sa ne gandim la operele celebre, la “Sarutul lui Iuda” de exemplu. Brutalitatea scenei, rapiditatea unui sarut abia mimat, urletul din stanga lui Crist, frica si contrastul personajelor cu noaptea, negrul solid, oceanul de… nimic din fond. Dar unde sunt toate astea in muzeu? Gardianul motaie si doi asiatici fac poze. Esti cu pliantul in mana, neonul bazaie…

Sarutul lui Iuda

Caravaggio – Sarutul lui Iuda, 1602. Pinacoteca di Brera, Milano. Detaliu

Nu e … dramatism un cuvant prea puternic pentru experienta noastra? Pentru a descrie placerea noastra estetica atat de mica si absolut repetitiva? Stim ceva din dramatismul adevarat, din viata pictorului, in carne si oase cand plin de sange, asudat si cu ochii umflati de plans, batea cu pumnul inca insangerat la poarta castelului Colonna pentru a cauta adapost fiindca ucisese un om? Ne imaginam minutele reale, palpabile, momentele din 1610, cand Caravaggio, cu fata mutilata de un cutit, desfigurat, cu fracturi multiple, incerca sa-si mentina pensonul drept, fara sa tremure, pentru a-i da viata Sfantului Petru negandu-si Invatatorul in noaptea Golgotei? Da, intensa si absurda sarcina a unui om terminat, muribund, incercand sa portretizeze un sfant nemuritor cazut in pacatul minciunii, degradat.
Dupa biografia lui Mancini, Michelangelo Merisi da Caravaggio s-a nascut in 1602, langa Milano, intr-o familie de “cetateni onorabili”. Bunicul sau matern, Giaccomo Aratori, era o persoana bogata si cu o oarecare influenta, iar familia tatalui, Merisi, apartinea unei prospere clase de comercianti burghezi. Milano apartinea atunci coroanei spaniole si era tipicul oras zgomotos, laberintic, bogat in crasme, magazine si pelerini. Contrast! Bogatie materiala, specula, artisti boemi si viata publica modelata dupa perceptele lui Carlos Borromeo, un ascet ale carui intentii si particularitati s-ar putea compara cu cele ale lui Savonarola in Florenta. Vorbim de anii cand nudidatea personajelor de pe Capela Sixtina a fost cenzurata, trupurile fiind “imbracate”. De anii curioasei pedepse a lui Paolo Veronese care a trebuit, sub cenzura si amenintarea Inchizitiei, sa-si schimbe numele operei sale “Sfanta Cina”. Era o perioada cu adevarat meschina pentru marea majoritate a populatiei din Europa, o perioada rea. Si (spoiler alert!) ca sa folosesc liniile unui alt biograf (Baglione), Caravaggio a murit “la fel de rau cum a trait”, la 38 de ani.
Pe parcursul evolutiei sale, aspectul cel mai important de retinut e… privirea, ceea ce se vede. Gramatica vizuala a lui Caravaggio e profund inradacinata in simtul vazului ca sursa de cunoastere. Teatralitatea personajelor si fondul negru are nevoie de reconstruirea mentala a spectatorului care, in acest fel, devine complicele sau. Ceea ce nu e pictat este involuntar evocat si pus in evidenta de prim-plan. Insa vazul era important pentru Caravaggio nu numai la modul artistic, ci si personal. Era o persoana cu adevarat agresiva si dificila. In biografia lui Graham-Dixon e foarte fain scris: “cand cineva ii intorcea privirea lui Caravaggio, era intr-un mare pericol”.
Totodata, s-ar putea vorbi de o determinare istorica in evolutia sa. Cand Caravaggio avea doar 5 ani, toata familia a fost nevoita sa paraseasca metropola si sa se mute in oraselul care-i va da nume, din cauza unei epidemii de ciuma bubonica. Aici, dupa ceva vreme a intrat in atelierul lui Simone Peterzano, fost discipol al lui Tiziano. La Roma ajunge in 1592, via Venetia, si, cel mai probabil, a intrat prin Porta del Popolo, precum toti imigrantii care se invalmaseau sa-si schimbe viata in “orasul etern”. Timpul era favorabil: Papa Clemente al VIII-lea (cel care il va condamna si arde pe rug pe Giordano Bruno in 1600) avea nevoie de artisti si artezani pentru a-si legitima cultural puterea.
In primii 3 ani in Roma, Caravaggio si-a schimbat locuinta de cel putin 10 ori, dar de fiecare data in perimetrul “cartierului boem” (intre Piazza del Popolo si Piazza di Spagna). A fost o perioada salbatica: conflicte cu prostituate si proxeneti, denunturi la politie, betii si cercuri dubioase de tineri nobil decadenti. Din acei ani nu a ramas practic nicio urma artistica, iar primele lucrari sunt din etapa posterioara, dupa ce a inceput sa lucreze in atelierul lui Giuseppe Cesari, un pictor specializat in natura moarta. Chiar si atunci vorbim de lucrari enigmatice, tacute, care lasa sa se intrevada nefericirile, cum este de exemplu “Bacchus bolnav” – de fapt autoportetul lui Caravaggio internat in spital din cauza malariei sau al unui accident de calarie (desi nu avea calul sau propriu).

bacchus bolnav

Caravaggio – Bacchus bolnav, 1593-1594, Galeria Borghese, Roma

Asa cum era tipic pentru firea schimbatoare a artistului, in perioada imediat urmatoare il gasim in alt atelier, sub indrumarea lui Constantino Spata, apoi in slujba cardinalului Francesco María Bourbon del Monte, asistentul lui Ferdinando de Medici si o persoana ce a avut un rol foarte important in publicarea studiilor lui Galileo. Din perioada asta fac parte o serie de cunoscute alegorii pictorice ale antichitatii, dar si tablouri religioase. Caracteristic pentru Caravaggio era sa foloseasca modele din viata reala, persoane obisnuite din cercul sau de apropiati sau vagabonzi de pe strazile Romei pentru a da viata personajelor sale. Un exemplu ar fi cel al prostituatei Donna Fillide, figura extrem de cunoscuta pe strazile Romei, care apare in “Magdalena Penitenta”, dar si interpretand-o pe Maica Domnului in “Odihna pe drumul spre Egipt”.

Magdalena penitenta

Caravaggio – Magdalena penitenta, 1595, Galeria Doria Pamphili, Roma

Odihna pe drumul spre Egipt

Caravaggio – Odihna pe drumul spre Egipt, 1597, Galeria Doria Pamphili, Roma

 

(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *