Despre invidia romanilor

Romanii sunt invidiosi. Am facut un experiment… test. Am plecat intr-o vineri mai rapid de la munca… undeva in Carpati (Ardeal). Nu stiu daca stiti bine Carpatii, dar au si zone chiar foarte faine. Daca ninge, poti spune cu usurinta ca esti in Alpi. Mergand cu masina, am oprit, am facut fotografiile de rigoare si am plecat mai departe. Persoana cu care eram in masina imi spune sa postez pe Facebook o fotografie mai frumoasa si sa scriu ca sunt in Austria. Ca sa o fac mai gogonata, am postat fotografia, dar am scris “intr-un scurt sejur in Austria-Elvetia”. Buuuun. Toate bune si frumoase. Am fost unde doream, iar duminica seara eram deja acasa.

Luni dimineata la munca. Primele fete (=chipuri) care mi-au aparut in cale erau din categoria “Imi vine sa te omor, dar legea nu-mi permite”… In fine, ma vad cu o colega mai vorbareata care-mi spune: “A, dar vad ca te-ai plimbat in week-end… Cum a fost in Elvetia?”. Toate astea se intamplau in conditiile in care cei de la munca stiau ca vineri nu am fost liber, iar luni eram la munca… Deci, cu orice as fi mers, avion, masina sau tren, nu as fi putut sa ajung si in Austria si in Elvetia, sa stau cat de cat si sa ma si intorc luni dimineata, fresh.

Si astazi mai sunt care cred ca (atunci) am fost in Elvetia (din pacate, inca nu am ajuns pe acolo).

Asa mi-am dat seama ca muuuulti dintre romani nu au iesit niciodata mai departe de Roman/Popesti-Leordeni/Gherla (in functie de zona geografica in care va aflati). Si ca invidia (cauzata in special de saracie) e mare.

P.S. Acest aspect are legatura si cu alegerile prezidentiale (si nu numai). Degeaba imi spui ce frumos a facut si a dres Iohannis la Sibiu, daca eu nu am vazut Sibiul nici pe internet…

P.S.2. De atunci am decis sa nu mai postez fotografii pe Facebook decat din locuri unde au acces toti din lista de Facebook. Locuri banale. Sau, chiar daca sunt intr-un loc exotic, in spatele meu nu se vede decat un boschet/arbore banal, iar tag-ul e in cartier :D.

Isteria cumparaturilor de Craciun

shopping

Consumerismul asta o sa ne omoare. Vorbeam cu un taximetrist (conduce un Logan) zilele trecute despre cumparaturile de Craciun. Imi povestea ca a luat o femeie de la un hypermarket. A venit femeia cu o sute de sacose… Portbagajul (spatios) al Loganului nu i-a ajuns si a mai pus niste sacose si pe bancheta din spate. Elementul de baza: produse de carne.

Alta faza, alta femeie, alt hypermarket. Saptamana trecuta, mult inainte de Craciun, o femeie lua banane pentru sarbatori. 20 bucati sau ceva in genul asta. Dupa care vine intrebarea ei: “Oare rezista pana joi?”…

Fratilor, Carrefour e inchis doar pe 25 decembrie si pe 1 ianuarie. In ajunul acestor zile programul e un pic mai scurt, dar ideea e ca ai de unde sa faci cumparaturi (la nivel mare). Plus ca mai peste tot in Romania gasesti (macar) cate un non-stop (deschis :D)… In Romania gasesti mereu de unde sa iei macar tigari si alcool.

Si atunci de ce toata nebunia asta?

Sursa foto: Brigham’s blog

Despre ce inseamna majoritatea la alegeri

Vad tot timpul in Statele Unite, dar si in Romania, situatia asta: presedintele tarii e ales de putin peste 50% dintre alegatori. 50,5%, 51,7% sau, mai rar, aproape 55%. Oricum ar fi, diferenta intre cei doi “finalisti” nu e mare. In situatia asta stau si ma intreb ce inseamna castigator. E vorba de cateva sute de mii sau chiar zeci de mii de voturi (la nivelul unei tari!). Practic, sunt votantii care stabilesc soarta/viitorul unei tari. Mi se pare mie sau diferenta care face majoritatea e de fapt o minoritate chiar infima? Poti spune cu adevarat ca tu esti mai bun daca diferenta dintre tine si numarul 2 e de fapt de 20.000 de voturi? Esti cu adevarat mai bun decat celalalt? Nu cumva sunt doua Romanii, doua Americi, despartite de o fasie extrem de ingusta? O carioca, un marker care traseaza un hat mai gros in dreptul unuia dintre cei doi… Nu cumva acest aspect este unul din marile minusuri al democratiei?

Tu, presedintele ales, vei conduce practic doua tari. Tara care te-a votat pe tine si tara care nu te vrea ca presedinte. Cele doua sunt sensibil egale. Asadar, tu ca presedinte, ca partid, ca organism castigator (pentru a nu vorbi doar despre alegerile prezidentiale), nu ar trebui sa tii cont ca o jumatate de tara te vrea si cealalta nu? Poti tu ca entitate sa te rupi, sa te imparti in doua si sa intelegi ambele tabere si sa conduci pe masura acel organism/entitate cu 2 capete? Ce ar trebui sa faca cealalta jumatate, cea care nu a reusit sa-si impuna preferatul? Este clar ca acei oameni nu vor fi reprezentati cum ar fi dorit de noul presedinte… pentru ca nu impartasesc aceleasi valori, aceeasi credinta. Nu inseamna intotdeauna ca e rau, dar nu e ceea ce au dorit acei oameni, nu e “demos” si “kratos” (puterea/vointa poporului)… ca si cand cei infranti nu ar face parte din popor.

Ce inseamna de fapt “majoritate” cand vorbim despre astfel de alegeri? Este 50%+1 cu adevarat castigator (regula de baza in alegerile democratice)? Poate conta atat de mult vointa a 2 oameni? E oare de ajuns 50%+1 in dauna lui 50%-1?

Despre Caravaggio (partea a II-a)

Si ca si cum nu ar fi fost indeajuns sa scandalizeze opinia publica si sa intruchipeze paria precum personaje biblice, Caravaggio devenise cunoscut pentru scandalurile publice si problemele pe care le cauza. Bataile nocturne si betiile le savarsea alaturi de un grup de artisti, fii de cardinali sau de comercianti bogati, printre care si arhitectul Onorio Longhi sau Baglione, inamicul si totodata biograful lui Caravaggio. Nu de putine ori picturile din perioada aceasta au fost respinse datorita realismului excesiv, care era departe de a fi pe placul prelatilor. Exemplul cel mai cunoscut ar fi prima versiune a picturii “Sfantul Matei si Ingerul”, care il infatisa pe apostol drept un pescar needucat, cu trasaturi grosolane, cu maini groase de muncitor si intr-o postura grotesca.

Sfantul Matei si Ingerul

Caravaggio – Sfantul Matei si Ingerul, 1602, distrus in Al Doilea Razboi Mondial de aliati

Amor Vincit Omnia

Caravaggio – Amor Vincit Omnia, 1601-1602, Gemaldegalerie, Berlin

In noaptea de 28 mai 1606, Caravaggio isi aduna putinele lucruri pe care le avea si, impreuna cu discipolul sau (Cecco, modelul pentru Cupidonul din “Amor Vincit Omnia”), fuge din Roma pentru a nu fi acuzat. Intr-unul din episoadele sale violente l-a ucis pe Ranucio Tomassoni, un cunoscut proxenet. Cauza exacta a neintelegerii nu se cunoaste insa Caravaggio i-a spintecat artera femurala, cel mai probabil tintind spre organele genitale. In ziua urmatoare a devenit persona non grata si s-a pus pret pe capul sau. Dupa o sedere in Napoli, unde picteaza pentru a se intretine, fuge spre Malta unde, datorita talentului sau este investit cu titlul de Cavaler al Ordinului de Malta. Desi opera lui este extrem de apreciata de aristocratia locala (tabloul “Decapitarea Sfantului Ioan” realizat atunci este singurul tablou semnat de Caravaggio), personalitatea lui il arunca din nou in bucluc.

Decapitarea Sfantului Ioan Botezatorul
Caravaggio – Decapitarea Sfantului Ioan Botezatorul, 1608, Concatedrala Sfantului Ioan, Malta

La doar doua saptamani dupa ce primeste titlul de cavaler, Caravaggio este inchis si isi asteapta moartea. Motivul? Il atacase pe un cunoscut si important nobil, Fra Giovanni Rodomont. Reuseste sa evadeze insa, si ajunge in Sicilia, unde reincepe sa picteze si sa impresioneze cu talentul sau. O descriere a acestei etape facuta de preotul Francesco Susinno suprinde starea psihica a artistului care “este extrem de afectat si sensibil la orice, indiferent la propria-i soarta (…). De multe ori doarme complet imbracat, cu pumnalul in mana, arma de care nu se desparte niciodata, nici macar atunci cand se imbraca normal. Din cauza asta aduce mai mult cu un mercenar decat cu un pictor” (traducere proprie).
In 1609, indrazneste sa plece spre Nord, desi inca e cautat in Roma. In Napoli, in fata unui bordel (la Osteria del Cerriglio) este atacat si desfigurat a la sfregiato, tehnica utilizata de obicei de proxeneti sau de asasini in solda. Dupa o lunga convalescenta, suferind, picteaza ultimele sale tablouri: “Negarea Sf. Petru” si “Martiriul Sfintei Ursula”, tablouri in care eludeaza detaliile anatomice (buze, degete etc.). Un atac ce necesitase aproape un an de convalescenta la pat ii lasase, cu siguranta, urme adanci in sistemul nervos. Tot atunci realizeaza si ultimul sau autoportret, sub forma unui personaj din tabloul “Sfintei Ursula”, unde apare un chip fantomatic, cu gura intredeschisa, livid si cu ochii bagati in orbite: o fidela caracterizare vizuala a propriului artist.

Martiriul Sfintei Ursula

Caravaggio – Martiriul Sfintei Ursula, 1610, Galeria Palazzo Zevallos, Napoli, detaliu

La inceputul verii lui 1610, odata cu schimbarea unor cardinali, Caravaggio obtine iertarea mult dorita si i se da voie sa plece spre Roma. Din acest moment nu se stie exact ce s-a intamplat cu el, cert este ca a avut loc o alta (!) altercatie cu niste vamesi, care i-au confiscat barca, l-au batut si l-au intemnitat. Cu siguranta a fost vorba de o insulta sau ceva minor fiindca a doua zi, dupa ce a platit o amenda, a fost lasat sa plece. De aici, fara barca si ranit din nou, Caravaggio a pornit pe jos spre Porto Ercole. Nu a mai ajuns niciodata, drumul si canicula au reusit sa-l rapuna undeva in intervalul 18-21 iulie 1610. Avea 38 de ani.
Cine e Caravaggio? Retrospectiv, de la pustiul care si-a vazut familia atinsa de ciuma, la scandalagiul din crasmele Romei, de la prostituate si proxeneti periculosi la Ordinul Cavaleresc, homosexualitate si manastirile din Sicilia, toata existenta lui a fost atinsa de drama. Putea sa mai traiasca daca ar fi fost mai temperat? Evident, dar atunci nu am mai fi vorbit de Caravaggio, ci de un altul. El trebuia sa moara “asa de rau cum a trait”, cum zice Baglione. Pana si esecul de a se intoarce in Roma face parte din opera lui, fiindca “se stie ca marile genii nu gresesc niciodata pe jumatate si ca au privilegiul enormitatii in toate sensurile” (Baudelaire).

Despre Caravaggio

O noua postare gazduita (are 2 parti). Continuam textele despre arta.  

Cine e Caravaggio? Asociem aproape involuntar numele sau cu scenele dramatice, pseudocinematografice, ne vin in minte golurile de spatiu, luminile aureolice, sfintii desculti, poezia si maturitatea inconografica baroca. “Dramatism”, ne spun manualele de istoria artei si brosurile din muzeu. Si daca in vacanta vizitam vreun muzeu in care este expusa vreo opera de-a sa, asociem ce vedem cu bagajul minim pe care ni l-au oferit brosurile si admiram zambind. Ce s-a intamplat? Ce naiba a fost asa dramatic in experienta noastra? Da, te poti lauda ca ai vazut Caravaggio, ca uite, nu ti-ai petrecut sejurul in camera de hotel, ca esti o persoana cu interes in arta. Dar, repet, ce a fost asa dramatic in experienta ta? Culorile? Clar-obscurul? Valurile, carnea personajelor, carnalitatea elementelor din tablou? Sa ne gandim la operele celebre, la “Sarutul lui Iuda” de exemplu. Brutalitatea scenei, rapiditatea unui sarut abia mimat, urletul din stanga lui Crist, frica si contrastul personajelor cu noaptea, negrul solid, oceanul de… nimic din fond. Dar unde sunt toate astea in muzeu? Gardianul motaie si doi asiatici fac poze. Esti cu pliantul in mana, neonul bazaie…

Sarutul lui Iuda

Caravaggio – Sarutul lui Iuda, 1602. Pinacoteca di Brera, Milano. Detaliu

Nu e … dramatism un cuvant prea puternic pentru experienta noastra? Pentru a descrie placerea noastra estetica atat de mica si absolut repetitiva? Stim ceva din dramatismul adevarat, din viata pictorului, in carne si oase cand plin de sange, asudat si cu ochii umflati de plans, batea cu pumnul inca insangerat la poarta castelului Colonna pentru a cauta adapost fiindca ucisese un om? Ne imaginam minutele reale, palpabile, momentele din 1610, cand Caravaggio, cu fata mutilata de un cutit, desfigurat, cu fracturi multiple, incerca sa-si mentina pensonul drept, fara sa tremure, pentru a-i da viata Sfantului Petru negandu-si Invatatorul in noaptea Golgotei? Da, intensa si absurda sarcina a unui om terminat, muribund, incercand sa portretizeze un sfant nemuritor cazut in pacatul minciunii, degradat.
Dupa biografia lui Mancini, Michelangelo Merisi da Caravaggio s-a nascut in 1602, langa Milano, intr-o familie de “cetateni onorabili”. Bunicul sau matern, Giaccomo Aratori, era o persoana bogata si cu o oarecare influenta, iar familia tatalui, Merisi, apartinea unei prospere clase de comercianti burghezi. Milano apartinea atunci coroanei spaniole si era tipicul oras zgomotos, laberintic, bogat in crasme, magazine si pelerini. Contrast! Bogatie materiala, specula, artisti boemi si viata publica modelata dupa perceptele lui Carlos Borromeo, un ascet ale carui intentii si particularitati s-ar putea compara cu cele ale lui Savonarola in Florenta. Vorbim de anii cand nudidatea personajelor de pe Capela Sixtina a fost cenzurata, trupurile fiind “imbracate”. De anii curioasei pedepse a lui Paolo Veronese care a trebuit, sub cenzura si amenintarea Inchizitiei, sa-si schimbe numele operei sale “Sfanta Cina”. Era o perioada cu adevarat meschina pentru marea majoritate a populatiei din Europa, o perioada rea. Si (spoiler alert!) ca sa folosesc liniile unui alt biograf (Baglione), Caravaggio a murit “la fel de rau cum a trait”, la 38 de ani.
Pe parcursul evolutiei sale, aspectul cel mai important de retinut e… privirea, ceea ce se vede. Gramatica vizuala a lui Caravaggio e profund inradacinata in simtul vazului ca sursa de cunoastere. Teatralitatea personajelor si fondul negru are nevoie de reconstruirea mentala a spectatorului care, in acest fel, devine complicele sau. Ceea ce nu e pictat este involuntar evocat si pus in evidenta de prim-plan. Insa vazul era important pentru Caravaggio nu numai la modul artistic, ci si personal. Era o persoana cu adevarat agresiva si dificila. In biografia lui Graham-Dixon e foarte fain scris: “cand cineva ii intorcea privirea lui Caravaggio, era intr-un mare pericol”.
Totodata, s-ar putea vorbi de o determinare istorica in evolutia sa. Cand Caravaggio avea doar 5 ani, toata familia a fost nevoita sa paraseasca metropola si sa se mute in oraselul care-i va da nume, din cauza unei epidemii de ciuma bubonica. Aici, dupa ceva vreme a intrat in atelierul lui Simone Peterzano, fost discipol al lui Tiziano. La Roma ajunge in 1592, via Venetia, si, cel mai probabil, a intrat prin Porta del Popolo, precum toti imigrantii care se invalmaseau sa-si schimbe viata in “orasul etern”. Timpul era favorabil: Papa Clemente al VIII-lea (cel care il va condamna si arde pe rug pe Giordano Bruno in 1600) avea nevoie de artisti si artezani pentru a-si legitima cultural puterea.
In primii 3 ani in Roma, Caravaggio si-a schimbat locuinta de cel putin 10 ori, dar de fiecare data in perimetrul “cartierului boem” (intre Piazza del Popolo si Piazza di Spagna). A fost o perioada salbatica: conflicte cu prostituate si proxeneti, denunturi la politie, betii si cercuri dubioase de tineri nobil decadenti. Din acei ani nu a ramas practic nicio urma artistica, iar primele lucrari sunt din etapa posterioara, dupa ce a inceput sa lucreze in atelierul lui Giuseppe Cesari, un pictor specializat in natura moarta. Chiar si atunci vorbim de lucrari enigmatice, tacute, care lasa sa se intrevada nefericirile, cum este de exemplu “Bacchus bolnav” – de fapt autoportetul lui Caravaggio internat in spital din cauza malariei sau al unui accident de calarie (desi nu avea calul sau propriu).

bacchus bolnav

Caravaggio – Bacchus bolnav, 1593-1594, Galeria Borghese, Roma

Asa cum era tipic pentru firea schimbatoare a artistului, in perioada imediat urmatoare il gasim in alt atelier, sub indrumarea lui Constantino Spata, apoi in slujba cardinalului Francesco María Bourbon del Monte, asistentul lui Ferdinando de Medici si o persoana ce a avut un rol foarte important in publicarea studiilor lui Galileo. Din perioada asta fac parte o serie de cunoscute alegorii pictorice ale antichitatii, dar si tablouri religioase. Caracteristic pentru Caravaggio era sa foloseasca modele din viata reala, persoane obisnuite din cercul sau de apropiati sau vagabonzi de pe strazile Romei pentru a da viata personajelor sale. Un exemplu ar fi cel al prostituatei Donna Fillide, figura extrem de cunoscuta pe strazile Romei, care apare in “Magdalena Penitenta”, dar si interpretand-o pe Maica Domnului in “Odihna pe drumul spre Egipt”.

Magdalena penitenta

Caravaggio – Magdalena penitenta, 1595, Galeria Doria Pamphili, Roma

Odihna pe drumul spre Egipt

Caravaggio – Odihna pe drumul spre Egipt, 1597, Galeria Doria Pamphili, Roma

 

(va urma)